N e de la neputință.

Doare rău. 

Doare rău că nu mai suntem oameni. Nu mai avem loc unii de alții. Nu  mai știm de noi, nu mai facem loc binelui. Călcăm în picioare tot ce ne iese în cale, trecem mai ales cu viteză prin bălți în zile ploioase.

Doare în adâncul stomacului.

Dar (d)e ce doare?

Anul în care am dat la franceză-română, că mi-am dorit dintotdeauna asta. Am picat cu câteva sutimi, cu o notă fabuloasă la franceză. Maestrul C.D., la contestație zice: mademoiselle, lucrarea de la franceză e foarte bună, merită încă un punct dar nu aveți ce face cu el. Les jeux sont faits. Mă văd și acum la rectorat, cu o contestație și multă speranță. Un coleg de-al tatei, pe hol la rectorat, m-a intrebat ce caut eu acolo, un nimeni, că nu am nicio șansă.

Aveam 19 ani. Și credeam în oameni.

Același rectorat, ani buni mai târziu, m-am dus să văd cum pot să îmi găsesc dreptatea într-o situație abuzivă, am povestit despre cum îmi învăț studenții să aibă coloană vertebrală și despre etică. Aveam 40 de ani, încă mai credeam în dreptate.

Nu a venit.

Azi nu mai cred, mă declar înfrântă de tot ce se întâmplă în țara asta. Statul bolnav trimite în aceeași zi popriri, decizii ca ți se ia locul de parcare. Iar TU nu poți face nimic, pentru că sunt acoperiți, pentru că oricum procesele nu se câștigă, pentru că…merge și așa, pentru că oricum tu ești de vină. Că încă te lupți.

De asta doare.

Nu existăm ca cetățeni, consumăm o energie nebună să supraviețuim într-un oraș în putrefacție, într-o țară în care singura constantă e moartea.

Merg duminica la vot.

Dar nu mai cred.

Și doare.

 

 

 

 

 

Please follow and like us:
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *