Erasmus anyone?

În 1998 am plecat cu o bursă Erasmus la Roma. Și asta pentru că mă îndrăgostisem de un arhitect cam boem, care avea o Mini Cooper din aia adevăratâ.

Învățasem italiană uitându-mă la serialul “La piovra” și îmi făcusem o strategie să pot supraviețui acolo.  Pentru ca lumea să nu se prindă că nu vorbesc bine italiana, vorbeam foarte repede. Acum aș zice chiar cu tupeu.

La școală era foarte mișto, era primul an în care noi participam la acest program. Din acest motiv,  italienii nu prea știau ce să facă cu noi din punct de vedere administrativ. Asta mi-a permis să îmi iau toate cursurile de la sociologie care îmi plăceau. Am luat chiar  și nota maximă la scris, la Sociologia dell’educazione– 30 con lode.

Bursa însă ne-a venit peste vreo 4 luni, deci trăiam cu ce venisem de acasă, care în mod clar, nu ne ajungea deloc.

Așa că m-am gândit ce pot face să mai am căteva lire în plus. Am găsit un restaurant în care aveau nevoie de cineva la servit căteva ore pe zi. Lângă Roma, la malul mării.  Acolo și locuiam pentru că nu îmi permiteam chirie în orașul etern.

A durat vreo 3 zile, nu țineam minte comenzile în niciun fel.

Îmi amintesc însă perfect un moment în care un cuplu de la o masă mi-a spus: “il pane è scarso” . Adică li se termina pâinea.  Am zâmbit divin și am plecat. Un pic mai târziu, au încercat din nou: “il pane è scarso”. Cum m-am uitat iar cât de frumos m-am priceput, mi-au făcut semn cu coșul de pâine.  Și m-am prins…

Mă întreb căte povești păstrăm în noi, care se reactivează de la un cuvânt, o imagine, o melodie?

 

 

 

 

Please follow and like us:
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *