Cei 3 P sau despre ultimele două luni din viața mea

Puterea unei povești în pandemie.

Putere. Poveste. Pandemie.

Combinate oricum, este ce trăim de două luni.

Luni, 9 martie așteptam cu sufletul la gură să se anunțe închiderea școlilor. Pe drumul spre casă am intrat la Carrefour și am găsit ultimul litru de clor. De la farmacia de lângă bloc am luat mânuși chirurgicale, pentru mine și ai mei. Am păstrat bonul, prețul acela nu se va întoarce: 37 de lei o cutie.  Am cerut, timid, două cutii, spunându-mi că dacă nu-s de folos le voi da medicului veterinar, sigur are nevoie.

Marți, 10 martie, am fost foarte devreme la o discuție în zona Unirii, m-am întors cu metroul spre casă, terifiată de lumea care strănuta. M-am gândit că am făcut o greșeală mare să iau metroul, dar era deja târziu. Știam că deja se golesc magazinele, am fugit la Auchan să mai iau căte ceva pentru ai mei și pentru mine,  intuiam că vor fi probleme mari, inclusiv cu livrarea. Apoi am fugit cu pisicile unui prieten la veterinar. Le cheama Pink și Floyd. Pe pisici. I-am interzis mamei să mai iasă din casă, deși voia să meargă șă își cumpere bilete pentru Oradea. Miercuri am luat-o pe mama la o tura scurtă cu mașina, apoi nu a mai ieșit din casă timp de multe săptămâni. Tata oricum iese foarte rar.

Apoi nu mai știu. Au urmat știri și cifre, comentarii. Peste tot mirosea a frică. Frica era ingredientul zilei. Breaking news: frică.

În prima zi de la instituirea stării de urgență mi-am dat seama că eu pe ai mei nu am cum să îi văd, ei nu folosesc telefoane sofisticate. Am decis să merg să le cumpăr o tabletă, să îi pot vedea zilnic când vorbim. E diferit când te vezi cu ei. Mi-am scris declarația online, s-a dovedit apoi că era un site fals, și am plecat grăbită. La semafor, a trecut prin fața mea o mașină a armatei, cu un soldat care trona a paradă. Am inlemnit, imaginea asta îmi defilează și acum prin fața ochilor, se pare că am intrat in magazin albă de parcă văzusem o stafie. M-au pus pe scaun la distanță și mi-au oferit apă.

Apoi au urmat săptămâni de teamă, îmi era frică inclusiv să ies din casă să duc gunoiul, ascultam toate știrile, citeam tot ce prindeam despre covid, citeam inclusiv tot ce postau ceilalți. Mi se părea că dacă știu tot, mă pot apăra mai bine. A fost o glumă bună, noroc că a durat doar două săptămâni cât am devorat orice. Nu mai reușeam să dorm bine noaptea, așa că mi-am dat seama că nu pot trăi așa la nesfărșit.  Am reînceput să “trăiesc”, chiar dacă nu am reușit să fac tot ce îmi propusesem. Fusesem asaltați cu zoom: cursuri, sport, discuții foarte mișto. M-am înscris la foarte multe, nu am reușit să le ascult sau sa particip. Aveam încă nevoie să procesez ce mi se întâmplă, în sunet de sirene asurzitoare (chiar și noaptea) și elicoptere.

Zilele au trecut rostogolindu-se, lovindu-se una de alta, știam ce zi e în funcție de sesiunile de coaching. Am citit puțin, nu mă puteam concentra, am făcut sudoku când reușeam să țin bine timpul (mă enervează să îl completez în mai mult de 4 minute). Am fost invidioasă pe toate pâinile aburinde ieșite proaspăt din facebook-ul meu, pe toți cei care reușeau să țină dietă, am cumpărat drojdie și nu am avut curaj să fac gogoși, am făcut în schimb de trei ori banana bread, pentru că îi place tatei. M-am bucurat văzând imagini apusuri din destinații pe care le-am căutat pe hartă, m-am gândit ce vreau să fac pe mai departe. M-am mai gândit și că poate nu există un mai departe. Că poate așa vom trăi de acum încolo.

Am știut că nu sunt singură în momentul în care Papa a ieșit singur în piață. Eram milioane ascunși în spatele ecranelor, în casele noastre. Îl priveam cu inima, am plâns râuri întregi. Dar tot în noaptea aia am dormit cel mai bine în două luni. Încă nu știu de ce.

În aceste două luni de carantină, poveștile m-au găsit acasă. Au bătut la ușă sau au intrat o dată cu apusul. Prieteni care mi-au povestit despre ei, bunica mea cea nouă al cărei tată și-a vândut vioara ca ea să poată merge la liceu, mama care mi-a povestit că bunica ei, Veturia, aveau doi cai: Puiu și Vandor. Mi-am promis că atunci când o să am un motan, o să îl cheme așa. Vandor.

De ieri ieșim fără să mai scriem de ce ieșim. Urmează o altă perioadă necunoscută, iar noi mergem înainte încet, încet. Îmi e dor de cafea bună, de anticariatul meu, de florile din Obor, de fotoliul unde stau cu mama la cafea, de hoinărit prin magazine.

Dar cel mai dor îmi e să călătoresc. Asta mă face să merg înapoi în timp, când îmi petreceam zilele de școală sus pe calorifer în camera mea și visam la țări pe atunci necunoscute mie. Cel mai dor îmi e de mirosul de cafea de dimineață în barul de la colț, de mirosul de flori din piață, de cântecele pe care le auzi pe stradă, de piața Navona și de toate străzile din jur. De pini. De frumusețea albastră la apus.

Ce m-a ajutat în astea două luni e că am înțeles că am putere să aleg: sunt victima unei pandemii pe care nu am cum să o controlez? Sau sunt eu în viața mea, zi de zi, înconjurată de frică, curaj, vulnerabilitate, răsărituri, cântec de păsări și miros de flori și multă incertitudine? Eu am ales-o pe a doua: să fiu eu – imperfectă și bucurându-mă de nimicuri: o floare crescută pe trotuar, salutul cu mâna făcut vecinilor de la magazin, broșa bunicii mele celei noi, bucuria mamei că poate folosi o tabletă și că astfel tata ascultă Vanghelis, florile din drumul pe jos către supermarket.

Bucuria că sunt, așa cum pot și atât cât pot acum.

 

 

 

Please follow and like us:
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *