Cei 3 P sau despre ultimele două luni din viața mea

Puterea unei povești în pandemie.

Putere. Poveste. Pandemie.

Combinate oricum, este ce trăim de două luni.

Luni, 9 martie așteptam cu sufletul la gură să se anunțe închiderea școlilor. Pe drumul spre casă am intrat la Carrefour și am găsit ultimul litru de clor. De la farmacia de lângă bloc am luat mânuși chirurgicale, pentru mine și ai mei. Am păstrat bonul, prețul acela nu se va întoarce: 37 de lei o cutie.  Am cerut, timid, două cutii, spunându-mi că dacă nu-s de folos le voi da medicului veterinar, sigur are nevoie.

Marți, 10 martie, am fost foarte devreme la o discuție în zona Unirii, m-am întors cu metroul spre casă, terifiată de lumea care strănuta. M-am gândit că am făcut o greșeală mare să iau metroul, dar era deja târziu. Știam că deja se golesc magazinele, am fugit la Auchan să mai iau căte ceva pentru ai mei și pentru mine,  intuiam că vor fi probleme mari, inclusiv cu livrarea. Apoi am fugit cu pisicile unui prieten la veterinar. Le cheama Pink și Floyd. Pe pisici. I-am interzis mamei să mai iasă din casă, deși voia să meargă șă își cumpere bilete pentru Oradea. Miercuri am luat-o pe mama la o tura scurtă cu mașina, apoi nu a mai ieșit din casă timp de multe săptămâni. Tata oricum iese foarte rar.

Apoi nu mai știu. Au urmat știri și cifre, comentarii. Peste tot mirosea a frică. Frica era ingredientul zilei. Breaking news: frică.

În prima zi de la instituirea stării de urgență mi-am dat seama că eu pe ai mei nu am cum să îi văd, ei nu folosesc telefoane sofisticate. Am decis să merg să le cumpăr o tabletă, să îi pot vedea zilnic când vorbim. E diferit când te vezi cu ei. Mi-am scris declarația online, s-a dovedit apoi că era un site fals, și am plecat grăbită. La semafor, a trecut prin fața mea o mașină a armatei, cu un soldat care trona a paradă. Am inlemnit, imaginea asta îmi defilează și acum prin fața ochilor, se pare că am intrat in magazin albă de parcă văzusem o stafie. M-au pus pe scaun la distanță și mi-au oferit apă.

Apoi au urmat săptămâni de teamă, îmi era frică inclusiv să ies din casă să duc gunoiul, ascultam toate știrile, citeam tot ce prindeam despre covid, citeam inclusiv tot ce postau ceilalți. Mi se părea că dacă știu tot, mă pot apăra mai bine. A fost o glumă bună, noroc că a durat doar două săptămâni cât am devorat orice. Nu mai reușeam să dorm bine noaptea, așa că mi-am dat seama că nu pot trăi așa la nesfărșit.  Am reînceput să “trăiesc”, chiar dacă nu am reușit să fac tot ce îmi propusesem. Fusesem asaltați cu zoom: cursuri, sport, discuții foarte mișto. M-am înscris la foarte multe, nu am reușit să le ascult sau sa particip. Aveam încă nevoie să procesez ce mi se întâmplă, în sunet de sirene asurzitoare (chiar și noaptea) și elicoptere.

Zilele au trecut rostogolindu-se, lovindu-se una de alta, știam ce zi e în funcție de sesiunile de coaching. Am citit puțin, nu mă puteam concentra, am făcut sudoku când reușeam să țin bine timpul (mă enervează să îl completez în mai mult de 4 minute). Am fost invidioasă pe toate pâinile aburinde ieșite proaspăt din facebook-ul meu, pe toți cei care reușeau să țină dietă, am cumpărat drojdie și nu am avut curaj să fac gogoși, am făcut în schimb de trei ori banana bread, pentru că îi place tatei. M-am bucurat văzând imagini apusuri din destinații pe care le-am căutat pe hartă, m-am gândit ce vreau să fac pe mai departe. M-am mai gândit și că poate nu există un mai departe. Că poate așa vom trăi de acum încolo.

Am știut că nu sunt singură în momentul în care Papa a ieșit singur în piață. Eram milioane ascunși în spatele ecranelor, în casele noastre. Îl priveam cu inima, am plâns râuri întregi. Dar tot în noaptea aia am dormit cel mai bine în două luni. Încă nu știu de ce.

În aceste două luni de carantină, poveștile m-au găsit acasă. Au bătut la ușă sau au intrat o dată cu apusul. Prieteni care mi-au povestit despre ei, bunica mea cea nouă al cărei tată și-a vândut vioara ca ea să poată merge la liceu, mama care mi-a povestit că bunica ei, Veturia, aveau doi cai: Puiu și Vandor. Mi-am promis că atunci când o să am un motan, o să îl cheme așa. Vandor.

De ieri ieșim fără să mai scriem de ce ieșim. Urmează o altă perioadă necunoscută, iar noi mergem înainte încet, încet. Îmi e dor de cafea bună, de anticariatul meu, de florile din Obor, de fotoliul unde stau cu mama la cafea, de hoinărit prin magazine.

Dar cel mai dor îmi e să călătoresc. Asta mă face să merg înapoi în timp, când îmi petreceam zilele de școală sus pe calorifer în camera mea și visam la țări pe atunci necunoscute mie. Cel mai dor îmi e de mirosul de cafea de dimineață în barul de la colț, de mirosul de flori din piață, de cântecele pe care le auzi pe stradă, de piața Navona și de toate străzile din jur. De pini. De frumusețea albastră la apus.

Ce m-a ajutat în astea două luni e că am înțeles că am putere să aleg: sunt victima unei pandemii pe care nu am cum să o controlez? Sau sunt eu în viața mea, zi de zi, înconjurată de frică, curaj, vulnerabilitate, răsărituri, cântec de păsări și miros de flori și multă incertitudine? Eu am ales-o pe a doua: să fiu eu – imperfectă și bucurându-mă de nimicuri: o floare crescută pe trotuar, salutul cu mâna făcut vecinilor de la magazin, broșa bunicii mele celei noi, bucuria mamei că poate folosi o tabletă și că astfel tata ascultă Vanghelis, florile din drumul pe jos către supermarket.

Bucuria că sunt, așa cum pot și atât cât pot acum.

 

 

 

Please follow and like us:
0

Trecutul din prezent

Când eram mică îmi plăcea să ma joc de-a magazinul. Asta când eram la bunici și citeam mai puțin decât la București.

Mă puneam și organizam copiii din vecini și îmi deschideam magazinul, cu frunze și pietre frumos aranjate pe parapet, sub dud, în fața casei. E  o imagine foarte vie pe care o port cu mine de când aveam cățiva ani.

Se spune că daca vrei să îți descoperi pasiunea în prezent, să te uiți la ce făceai când erai mic/ă. Asta ar însemna, în cazul meu, să îmi deschid un butic, nu? Sau să mă apuc de psihologie pentru că mi-am dorit mult și nu am reușit să o fac.

Sau poate nu e așa. Poate ai nevoie să vezi cât din prezentul tău e despre trecut: amintirea unor clipe extraordinare de atunci e doar o amintire pe care o trăim pe repeat din mai multe motive. Poate ai nevoie să vezi acum stând cu tine, despre ce e prezentul tău. Cine ești tu acum, ce te bucură, ce nu îți dă pace? Nu e simplu deloc. E nevoie de sinceritate, de timp și de răbdare. Și de multă înțelegere pentru tine cea/cel de acum. Și de renunțare, poate, la un (fals)  vis. La ce nu mai e prezent, la ce nu mai ești tu. Da, poate să doară, dar focul acela care te arde te și eliberează. Te eliberează de ceea ce credeai că ești, de ceea ce ți s-a spus că ești, de ceea ce ți s-a cerut să fii sau sa nu mai fii. Te eliberezi de tot ceea ce nu ești tu.

Suntem ca niște păpuși Matrioska, zicea o prietenâ deunăzi. Ca să vedem ce e în adânc, le desfacem una câte una. Nu știm câte sunt, dar știm sigur când ajungem la miez. Cum știm? o să mă întrebi. Păi știm, pur și simplu, așa cum pescărușul știe să zboare.

Dacă vrem să (ne) știm, ne desfacem bucată cu bucată. E poate întuneric, poate nu ne place neapărat ce este acolo, dar la un moment dat dăm peste noi cei adevărați. Și asta se întâmplă atunci când nu ne mai mințim, când nu ne mai ciopărțim să încăpem în joburi care nu sunt pentru noi, sau în inimi care nu ne vor pe noi, cei adevărați. Sau nu ne pot cuprinde. Și atunci când o să fim intregi iar, vom fi ajuns la ultima Matrioska.

Să te duci din prezent către ce îți place.

Și doar să îți dai voie să fii.

 

“We can be heroes
For ever and ever
What d’you say?”

 

 

Foto: Alina Grubnyak, Unsplash.

 

Please follow and like us:
0

Ce o mai fi și răbdarea?

Nu prea am știut ce este răbdarea.

Eram în clasa a cincea și ne-am mutat în alt cartier. Pe mine m-au trimis ai mei la țară, pentru că era vacanța de iarnă. Sau poate ca să nu îi incurc, printre cutii și mobile. La țară îmi petreceam vremea visând cum va arăta camera mea -aveam să am pentru prima dată camera mea cu un birou numai al meu – și eram foarte fericită. Și visam. Vacanța s-a terminat, am ajuns acasă, mi-am văzut camera și noul apartament. Șoc: era o parte nemobilat și nearanjat, poate pentru că pe vremea aceea nu existau baghete magice. Și nici mobilă pe alese.

Eram în clasa a noua și a venit schimbarea de regim, eu tot la țară – vacanță de iarnă, din nou. Și visam iar cu ochii deschiși la ce bine ne va fi apoi, cum vom avea de toate: blugi, ciocate, banane, stilouri chinezești. Fără coadă. Știu acum că nu avea cum să fie pe gustul și dorința mea.

Aceste două momente îmi vin în minte cănd mă gândesc la răbdare. Nu știu cum să o definesc, cum să o ating, ce culoare are, cum se simte sau cum să o pot adulmeca.

Am învățat însă că am nevoie de ea. Acum ne împrietenim, încet, încet, îi învăț limba, învăț să îi recunosc nuanțele. Iar ea mă invită des la cafea, în locurile mele preferate.

Dar ce este răbdarea? Din ce am experimentat eu până acum aș zice așa:

Răbdarea cu mine însămi

Aici e cel mai greu. Eu pot tot, eu știu, eu fac tot. Și asta imediat. Ca și cum totul ar depinde de mine și de voința/dorința mea. Ca și cum ceilalți nu există. Ca și cum eu visez cu ochii deschiși și camera mea e mobilată perfect. Imediat. Pentru că așa vreau eu. Sau pentru că am nevoie de asta. Acum.

Și, deși nu știu încă să definesc răbdarea, am învățat să o fac raportat la mine. Ce înseamnă să am răbdare -sau să fac răbdare cu mine, cum spune o prietenă foarte dragă?

Păi, de exemplu, atunci când aștepți răspunsuri pe care le crezi vitale în acel moment pentru viața ta și nu primești niciunul, dar absolut niciunul? Ce poți să faci tu? Ce făceam de obicei era să mă iau la trântă. Sigur nu îmi răspunde nimeni pentru că am facut ceva greșit sau nepotrivit, sau nu sunt suficient de bună/pregatită/capabilă (mai pui tu de la tine aici). Ca și cum trăiesc singură pe lume, nu fac parte dintr-un eco-sistem. Care trăiește pe ritmul lui. Și atunci, când mi se intampla așa ceva, mă gândesc: ce pot eu face acum? Păi, de exemplu, să mut mobila, să îmi cumpăr un fotoliu nou (și să reusesc să îl asamblez pentru că… ikea), să mă uit la copacii aia minunați de pe Kiseleff, să ma bucur de o cafea bună.

Da, acea cafea bună la care mă invită răbdarea.

Răbdarea e ceva ce învățăm. Și vine de la a fi buni cu noi. Atenți la nevoile noastre aici și acum. Atenți la ce putem face noi, în loc să ne invinuim cu multă pricepere pe noi sau pe alții.

Răbdarea cu corpul meu

Da, accept că nu mai sunt la fel. Recent, mi-am făcut ochelari de vedere, după ce o bună vreme, refuzam să admit că nu mai vad bine să citesc. Și m-am tot chinuit până când am decis că nimic nu e mai mișto decât o pereche de ochelari sexy pe nasul meu, pe care îi scot în oras și mă prefac că citesc. Și e atât de confortabil să pot citi orice fel de literă. Să pot face din nou goblen. Sau orice altceva care cere ochi ageri.

Sau oboseala. Obosesc mai repede, dorm mai prost. Credeam, că, din nou, e ceva greșit cu mine. dar e doar timpul care se joaca diferit cu fiecare dintre noi. Și atunci mă gândesc cum să fac sa dorm mai bine, să mă odihnesc mai mult. Și să știu ce  inseamnă  pentru mine să mă odihnesc.

Răbdarea îmi cere să  fiu atentă la ritmul meu, care nu este la fel cu al tău. Sau al lui. Sau al ei. Dacă am învățat ceva important din coaching, este că suntem diferiți. Complet diferiți. Dar, ca să înțeleg mai bine asta, am nevoie să mă înțeleg pe mine mai întâi.

Și asta cere muuuultă răbdare. Însă răbdarea aduce senzații noi, ca vinul acela bun băut într-o seară de vară la Florența. Sau ca un răsărit în Vama pentru care te pregătești o noapte intreagă.  Pe muzica lui Ravel.

Și merită, nu?

 

 

 

 

Photo: Gaelle Marcel, Unsplash

Please follow and like us:
0

Manual de instrucțiuni în timp de criză

M-am trezit dis de dimineață cu ideea că nimeni nu ne pregătește pentru viață.

Ce clișeu, o să spui, dar vorbesc serios. Nimeni nu ne spune cum o să fie când pleci din țară să o iei de la capăt, când iți dai demisia, când decizi să te desparți de soț/soție, când…

Tot ce ți se spune e că e o problemă cu tine. Sau nici macar nu ți se spune: ți se arată în mod pasiv-agresiv, prietenii te privesc cu mirare, te judecă sau îți dau sfaturi. Care, în primul rând, sunt despre ei.

Dimineață citeam o postare pe facebook, cu un comentariu mișto care se termina cu “oamenii sfârșesc prin a cumpăra povestea altuia”. M-a pus pe gânduri, pentru că e foarte adevărat. Din păcate trăim într-o societate în care contezi dacă ai bifat funcții/joburi cool, casă, mașină, 3-4 copii musai perfecți, vacanțe în locuri à la mode. Și e minunat dacă faci asta pentru că TU ai ales, nu pentru că, altfel, nu ai fi valoros, nu ai fi “în rândul lumii”.

Ne pasă de ce zice lumea? Eu zic că da, e un model pe care l-am interiorizat de mici, și asta ne face să nu trăim în povestea noastră. “Gura lumii” te urcă și te coboară, în toate sensurile și pe toate canalele în social media. Asta înseamnă că ne este foarte greu să FIM noi înșine, necondiționat de ce zic/fac/cred ceilalți. Ceilalți care îți sunt prieteni, chiar sunt.

Dar într-o zi, apare criza. Îi mai zice și tranziție (are si plural). Și decizi că asta e, drumul tău e altul. Habar nu ai care, dar asta simți, ca să poți să respiri. Dar criza asta nu are manual de instrucțiuni. E nevoie ca tu să pui mâna și să îl scrii.

În ultimul an am văzut în jurul meu oameni foarte curajoși, care au pornit pe drumul lor. Și de aici m-am gândit cât de minunat ar fi să scriem împreună manualul de utilizare pe timp de criză, să căutăm ce ne ține la suprafață, ce ne mână pe acest drum, ce ne face să mergem mai departe în fiecare dimineață. Din acest motiv mi-a venit ideea cu scrierea autobiografică cam acum un an, dar abia acum a venit timpul să pornesc pe acest drum al meu.

Un drum care este despre mine, despre ce SUNT eu ca persoană. Mult timp am așteptat să fiu luată de mână și dirijată pe un drum. Ghinion, era altă poveste.

Dar ce am învățat în ultimul an este că acest drum este despre A FI: valori, poveste, emoții, lecții de viață și, mai ales un prezent asumat.

Am învățat că cel mai sănătos în viață e să stai in povestea ta.

Aștept cu nerăbdare povestea ta pe Facebook sau email. Mă interesează să punem împreună emoții, resurse, idei, practic să construim o rețea de suport pentru noi.

Foto: Jametlene Reskp, Unsplash.

Please follow and like us:
0

Erasmus anyone?

În 1998 am plecat cu o bursă Erasmus la Roma. Și asta pentru că mă îndrăgostisem de un arhitect cam boem, care avea o Mini Cooper din aia adevăratâ.

Învățasem italiană uitându-mă la serialul “La piovra” și îmi făcusem o strategie să pot supraviețui acolo.  Pentru ca lumea să nu se prindă că nu vorbesc bine italiana, vorbeam foarte repede. Acum aș zice chiar cu tupeu.

La școală era foarte mișto, era primul an în care noi participam la acest program. Din acest motiv,  italienii nu prea știau ce să facă cu noi din punct de vedere administrativ. Asta mi-a permis să îmi iau toate cursurile de la sociologie care îmi plăceau. Am luat chiar  și nota maximă la scris, la Sociologia dell’educazione– 30 con lode.

Bursa însă ne-a venit peste vreo 4 luni, deci trăiam cu ce venisem de acasă, care în mod clar, nu ne ajungea deloc.

Așa că m-am gândit ce pot face să mai am căteva lire în plus. Am găsit un restaurant în care aveau nevoie de cineva la servit căteva ore pe zi. Lângă Roma, la malul mării.  Acolo și locuiam pentru că nu îmi permiteam chirie în orașul etern.

A durat vreo 3 zile, nu țineam minte comenzile în niciun fel.

Îmi amintesc însă perfect un moment în care un cuplu de la o masă mi-a spus: “il pane è scarso” . Adică li se termina pâinea.  Am zâmbit divin și am plecat. Un pic mai târziu, au încercat din nou: “il pane è scarso”. Cum m-am uitat iar cât de frumos m-am priceput, mi-au făcut semn cu coșul de pâine.  Și m-am prins…

Mă întreb căte povești păstrăm în noi, care se reactivează de la un cuvânt, o imagine, o melodie?

 

 

 

 

Please follow and like us:
0

N e de la neputință.

Doare rău. 

Doare rău că nu mai suntem oameni. Nu mai avem loc unii de alții. Nu  mai știm de noi, nu mai facem loc binelui. Călcăm în picioare tot ce ne iese în cale, trecem mai ales cu viteză prin bălți în zile ploioase.

Doare în adâncul stomacului.

Dar (d)e ce doare?

Anul în care am dat la franceză-română, că mi-am dorit dintotdeauna asta. Am picat cu câteva sutimi, cu o notă fabuloasă la franceză. Maestrul C.D., la contestație zice: mademoiselle, lucrarea de la franceză e foarte bună, merită încă un punct dar nu aveți ce face cu el. Les jeux sont faits. Mă văd și acum la rectorat, cu o contestație și multă speranță. Un coleg de-al tatei, pe hol la rectorat, m-a intrebat ce caut eu acolo, un nimeni, că nu am nicio șansă.

Aveam 19 ani. Și credeam în oameni.

Același rectorat, ani buni mai târziu, m-am dus să văd cum pot să îmi găsesc dreptatea într-o situație abuzivă, am povestit despre cum îmi învăț studenții să aibă coloană vertebrală și despre etică. Aveam 40 de ani, încă mai credeam în dreptate.

Nu a venit.

Azi nu mai cred, mă declar înfrântă de tot ce se întâmplă în țara asta. Statul bolnav trimite în aceeași zi popriri, decizii ca ți se ia locul de parcare. Iar TU nu poți face nimic, pentru că sunt acoperiți, pentru că oricum procesele nu se câștigă, pentru că…merge și așa, pentru că oricum tu ești de vină. Că încă te lupți.

De asta doare.

Nu existăm ca cetățeni, consumăm o energie nebună să supraviețuim într-un oraș în putrefacție, într-o țară în care singura constantă e moartea.

Merg duminica la vot.

Dar nu mai cred.

Și doare.

 

 

 

 

 

Please follow and like us:
0

C de la CURAJ

Mi-a zis recent cineva că nu sunt puternică.

Că am ales să plec din universitate, în loc să rămân să lupt cu sistemul.

Un alt prieten m-a întrebat de ce am ales să scriu doar despre mine cea din  ultimii 4 ani, în loc să documentez tot ce a fost.

Ïmi amintesc însă de acea săptămână din octombrie-noiembrie de acum patru ani și, probabil, acest film va rula mereu în momentul în care am nevoie de curaj.

Vineri seara am adormit devreme, eram epuizată, avusesem mult de muncă la birou. Știu că suna tata, dar nu m-am sinchisit, tot ce îmi doream era să dorm cumsecade. Dimineața am deschis computerul și nu mai eram în lumea în care adormisem: era numai groază, groază și eu speram doar ca acolo să nu fi fost  și studenții mei.

Luni am avut curs: habar nu aveam cum o să mă duc acolo și mai ales cum o să discutăm despre ce se întâmplase. Știam doar că lumea nu mai era la fel, iar eu simțeam că avem nevoie să discutăm despre tragedie, eram, culmea, la un curs de politici publice.

Tot luni șeful de atunci mi-a cerut demisia, eram prodecan, aveam termen până a doua zi. De luni până marți trebuia să decid ce fac. Simplu, nu?

Marți, și în zilele de după, am învățat ce inseamnă să fiu harțuită, pentru că am refuzat să îmi dau demisia. Ce se întâmplase în club vineri seara mi-a dat o forță nebănuită să zic NU. Am ales să spun nu, deși toți colegii care mai vorbeau cu mine, mi-au spus să țin capul jos, gura mică, să fac cum mi se spune.

Dar am învățat, chiar atunci, ce înseamnă curajul și cum să îl găsesc în mine. În acea marți, după o ședință în care am fost pusă la zid, am avut curs, un curs la care au venit aproape toți studenții. Și asta mi-a dat putere, zi după zi. În anii următori mi-am învățat studenții să nu accepte niciodată un loc de muncă în care pot fi hărțuiți, din păcate cred că se întâmplă în foarte multe locuri, iar motivele sunt multiple. I-am mai învățat să nu întrebe niciodată pe cineva care a fost hărțuit  ce a făcut?

Curaj pentru mine este să continui să mergi înainte, deși împleticit, să pui întrebări la care oricum nu primești răspuns, să te aperi de orice ți se va mai întâmpla (iar oamenii din sistem au o imaginație mult prea bogată), să descoperi în tine o putere de care nu te știai în stare.

Și să iți fie frică: o frică care sapă adânc în stomac, atât de adânc încât te chircești de durere. Știi că va trece, tot ce ai de făcut, este să îți faci treaba, zi după zi.

Am plecat la trei ani după. Am văzut multe în 17 ani în mediul universitar, scrisesem o teză de doctorat despre  politică și universitate, deci nu mai puteam nici măcar pretinde că nu știu/înțeleg ce se întâmplă, mai ales la fiecare 4 ani, când sunt alegeri universitare.

Am ales să plec și de atunci șanțurile săpate de frică au dispărut.

Curajul este un loc bun și cald în care te așezi tu cu tine, o fereastră pe care o dezaburești cu căldura inimii tale.

Iar tu ești de ajuns.

Please follow and like us:
0

De ce plecăm când plecăm?

Cu toții am plecat într-o bună zi de la joburi pe care le-am iubit.

Sau nu.

Am plecat după câteva luni, ani sau prea mulți ani.

Într-o bună zi am decis să zicem cu voce tare ceea ce ne tot spuneam în gând, ca o mantră. De multe luni. Și asta pentru că fricile își făcuseră culcuș trainic în inima noastră.

Am decis, am făcut curat pe birou și am plecat.

Dar DE CE totuși plecăm?

Sunt sigură că există mii de motive. Pentru că nu ne place jobul – pentru altceva bătusem palma la început și s-a dovedit complet altceva, pentru că am ajuns într-o relație imposibilă cu șeful/șefa, mediul este prea toxic, munca noastră nu este recunoscută ( e datoria noastră deci totul e for granted) și multe altele.

Sau pentru că ne îmbolnăvim, corpul ne dă semne că nu îi este bine, ne îngrășăm, avem insomnii, sau poate suntem direct in burnout.

Dar cred că, de fapt, ceea ce ne face să plecăm este mult mai puternic și are legătură cu noi care am crescut și vrem să construim. Și punem suflet. Și nu (mai) avem unde.

Plecăm pentru că timpul devine atât de prețios încât ne schimbăm prioritățile, iar sufletul nostru începe să tânjească. După respect, recunoaștere, libertate…și câte or mai fi.

 

Sufletul tău după ce tânjește?

 

 

Please follow and like us:
0

Femeile, mâncarea și emoțiile

“Știți pe cineva care să aibă o relație complet sănătoasă cu mâncarea? Mă refer la cineva care să nu aibă pofte, care să nu devină neliniștit din cauza anumitor mâncăruri și care să nu mănânce din rațiuni emoționale în loc să se așeze la masă doar de foame? Știți pe cineva care nu mănâncă niciodată gândindu-se doar la cum să slăbească, cineva care să nu se simtă niciodată vinovat după masă și care să nu se fi simțit niciodată copleșit de gânduri legate de mâncare și de sentimente contradictorii legate de ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să mănânce?”

Andy Puddicombe

Dacă aș povesti la o cafea cu Andy Puddicombe, expert în meditație și fondatorul Headspace, i-aș răspunde că pur și simplu nu prea mai cunosc pe nimeni acum care să mănânce fără să fie invadat de gânduri și emoții de tot soiul. Adică să mănânce cu adevărat pentru că îi este foame. Suntem condiționați de ceea ce mâncăm, de ce gândim despre noi atunci când mâncăm sau de ceea ce cred ceilalți despre noi atunci când noi mâncăm.

Și chiar, e cineva care să nu aibă sentimente contradictorii legate de mâncare? Poate că acum zece ani, situația era altfel, dar între timp multe s-au schimbat.

Ai început să mănânci mai mult. Și pentru că mănânci mult, nu te mai încap hainele, nu mai găsești măsura potrivită și, ce să vezi, cumperi eșarfe, bijuterii și pantofi. Sau haine neapetisante care încep cu X sau XX.

Pentru că și tu, ca oricare dintre noi, atunci când ai o greutate diferită de măsurile pe care le găsești în magazine, simți nevoia de frumusețe.

Deși nu prea mai știi cum e să fii frumoasă…

Și e cam greu să te simți frumoasă atunci când nu mai încapi pe scaunul din avion, când vânzătorii de iluzii îți oferă pliante pentru slăbit (îți amintești insigna aia cu: slăbește acum, întreabă-mă cum?) sau primești priviri critice, mai ales ale vânzătoarelor din magazinele chic. Sau atunci când, paradoxal, nu exiști nici chiar pentru tine.

Îți e rușine. Rușine că ai ajuns așa. Că nu ai voință, ca nu te ții de dietă (a câta, oare?), că nu vrei să mergi la sală pentru că îți este greu. Rușine că tipul ăla mișto din aeroport nici măcar nu și-a oprit privirea asupra ta, sau că cei apropriați îți mai recomandă cu un zâmbet fals vreun nutriționist sau ultima dietă la modă. Și multe  alte sfaturi (necerute și nedorite).

Rușine și frică.

Frică să te privești în oglindă, să ieși din acest cerc vicios al mâncatului, să ieși din carapacea ta extrem de confortabilă. Să iubești din nou. Teama că tu nu contezi, că nu mai iese nimic, că pur si simplu nu exiști. Că nu vei rezista nici azi în drum spre birou mirosului apetisant de merdenele sau de pâine proaspătă. Oh, Doamne, cum miros toate astea!

Rușine, frică și tristețe.

Tristețe că ești singură, că nu ai găsit încă sufletul pereche, că de Revelion stai iar acasă pentru că nu ai ce să pui pe tine. Tristețe că dacă te exprimi și te arăți așa cum ești cu adevărat, te vor părăsi.

Rușine, frică, tristețe și furie. 

Furie că nu mai știi ce să faci, că nu te mai înțelege nimeni.

Îmi amintesc că atunci când am fost ultima data la nutriționist, acum vreo 4 ani, am fost “cuminte” cam 3 luni: fără sare, alcool, dulciuri, mâncat la ore fixe, ce să zic, eram chiar o sfântă! Ei bine, momentul suprem a fost când m-am năpustit într-o gogoașă pe rue de Bailly, în Bruxelles și am ramas foarte dezamagită că nici măcar nu era gustoasă. 4 luni de dietă strictă duse pe apa sâmbetei și nici măcar nu am nimerit o super gogoașă! Hmmmmmm…

Așa mi-am dat eu seama că dietele nu funcționează: se bazează pe control, rușine și apoi pe învinovățirea că nu ai reușit nici de data asta! Sunt bune numai să ne arate cu degetul toate slăbiciunile noastre.

Deprivarea nu funcționează.

Să nu te privești în ochi nu funcționează.

Să nu te asculți, să nu te iubești pe tine creează un gol enorm pe care mereu încerci să îl umpli (degeaba) cu mâncare.

Mâncăm pentru că credem că nu suntem suficient de buni, pentru că în copilărie în loc de iubire am primit mâncare din belșug (sau nu), pentru că nu știm cum să punem limite sănătoase în relațiile profesionale și, mai ales, personale. Mâncăm pentru că nu mai cunoaștem gustul plăcerii, pentru că le permitem altora să aibă putere asupra noastră. Pentru că nu știm ce să facem cu ceea ce simțim. Ne aruncăm în mâncare când, de fapt, simțim furie, tristețe, rușine sau frică. Sau alte emoții pe care învățăm să le spunem pe nume.

Poate că primul lucru pe care ai putea să îl faci este să te întrebi cât mai des: DE CE ÎMI E FOAME, DE FAPT?

Poate că îți este foame de a fi îndrăgostită din nou de un tip și mai mișto decât ăla din aeroport, foame de a te privi cu admirație în oglindă, foame de a ști că tu contezi cu adevărat, foame de o schimbare majoră în viața personală sau profesională. Sau în ambele. Foame de a arăta bestial în rochia de seară pe care ți-o dorești de ceva ani.

Sau foame pe bune de o merdenea aburindă.

Sau foame de TINE, cea adevărată.

 

ȚIE  DE  CE  ÎȚI  E  FOAME,  DE  FAPT?

Please follow and like us:
0

Mâncatul emoțional și noi

Între noi și mâncatul emoțional e, de multe ori, ca într-o relație cu năbădăi.

De fapt, noi facem să fie așa. Relația cu mâncarea este cea mai constantă pe toată durata vieții noastre. Năbădăile sunt între noi și…noi.

Mă războiesc cu kilograme în plus de vreo 6 ani, când am spus da, sau mai degrabă nu am spus nu, unui proiect profesional care nu mi se potrivea. Au urmat ani buni de stat la birou – zi (nu numai) de vară până-n seară, discuții interminabile, stres peste măsură într-un mediu profesional toxic.

Am rezistat cum am știut mai bine: covrigi, pretzels (nu sunt totuna), sandwiches, merdenele, dulciuri.

Continue reading “Mâncatul emoțional și noi”

Please follow and like us:
0