N e de la neputință.

Doare rău. 

Doare rău că nu mai suntem oameni. Nu mai avem loc unii de alții. Nu  mai știm de noi, nu mai facem loc binelui. Călcăm în picioare tot ce ne iese în cale, trecem mai ales cu viteză prin bălți în zile ploioase.

Doare în adâncul stomacului.

Dar (d)e ce doare?

Anul în care am dat la franceză-română, că mi-am dorit dintotdeauna asta. Am picat cu câteva sutimi, cu o notă fabuloasă la franceză. Maestrul C.D., la contestație zice: mademoiselle, lucrarea de la franceză e foarte bună, merită încă un punct dar nu aveți ce face cu el. Les jeux sont faits. Mă văd și acum la rectorat, cu o contestație și multă speranță. Un coleg de-al tatei, pe hol la rectorat, m-a intrebat ce caut eu acolo, un nimeni, că nu am nicio șansă.

Aveam 19 ani. Și credeam în oameni.

Același rectorat, ani buni mai târziu, m-am dus să văd cum pot să îmi găsesc dreptatea într-o situație abuzivă, am povestit despre cum îmi învăț studenții să aibă coloană vertebrală și despre etică. Aveam 40 de ani, încă mai credeam în dreptate.

Nu a venit.

Azi nu mai cred, mă declar înfrântă de tot ce se întâmplă în țara asta. Statul bolnav trimite în aceeași zi popriri, decizii ca ți se ia locul de parcare. Iar TU nu poți face nimic, pentru că sunt acoperiți, pentru că oricum procesele nu se câștigă, pentru că…merge și așa, pentru că oricum tu ești de vină. Că încă te lupți.

De asta doare.

Nu existăm ca cetățeni, consumăm o energie nebună să supraviețuim într-un oraș în putrefacție, într-o țară în care singura constantă e moartea.

Merg duminica la vot.

Dar nu mai cred.

Și doare.

 

 

 

 

 

Please follow and like us:
0

C de la CURAJ

Mi-a zis recent cineva că nu sunt puternică.

Că am ales să plec din universitate, în loc să rămân să lupt cu sistemul.

Un alt prieten m-a întrebat de ce am ales să scriu doar despre mine cea din  ultimii 4 ani, în loc să documentez tot ce a fost.

Ïmi amintesc însă de acea săptămână din octombrie-noiembrie de acum patru ani și, probabil, acest film va rula mereu în momentul în care am nevoie de curaj.

Vineri seara am adormit devreme, eram epuizată, avusesem mult de muncă la birou. Știu că suna tata, dar nu m-am sinchisit, tot ce îmi doream era să dorm cumsecade. Dimineața am deschis computerul și nu mai eram în lumea în care adormisem: era numai groază, groază și eu speram doar ca acolo să nu fi fost  și studenții mei.

Luni am avut curs: habar nu aveam cum o să mă duc acolo și mai ales cum o să discutăm despre ce se întâmplase. Știam doar că lumea nu mai era la fel, iar eu simțeam că avem nevoie să discutăm despre tragedie, eram, culmea, la un curs de politici publice.

Tot luni șeful de atunci mi-a cerut demisia, eram prodecan, aveam termen până a doua zi. De luni până marți trebuia să decid ce fac. Simplu, nu?

Marți, și în zilele de după, am învățat ce inseamnă să fiu harțuită, pentru că am refuzat să îmi dau demisia. Ce se întâmplase în club vineri seara mi-a dat o forță nebănuită să zic NU. Am ales să spun nu, deși toți colegii care mai vorbeau cu mine, mi-au spus să țin capul jos, gura mică, să fac cum mi se spune.

Dar am învățat, chiar atunci, ce înseamnă curajul și cum să îl găsesc în mine. În acea marți, după o ședință în care am fost pusă la zid, am avut curs, un curs la care au venit aproape toți studenții. Și asta mi-a dat putere, zi după zi. În anii următori mi-am învățat studenții să nu accepte niciodată un loc de muncă în care pot fi hărțuiți, din păcate cred că se întâmplă în foarte multe locuri, iar motivele sunt multiple. I-am mai învățat să nu întrebe niciodată pe cineva care a fost hărțuit  ce a făcut?

Curaj pentru mine este să continui să mergi înainte, deși împleticit, să pui întrebări la care oricum nu primești răspuns, să te aperi de orice ți se va mai întâmpla (iar oamenii din sistem au o imaginație mult prea bogată), să descoperi în tine o putere de care nu te știai în stare.

Și să iți fie frică: o frică care sapă adânc în stomac, atât de adânc încât te chircești de durere. Știi că va trece, tot ce ai de făcut, este să îți faci treaba, zi după zi.

Am plecat la trei ani după. Am văzut multe în 17 ani în mediul universitar, scrisesem o teză de doctorat despre  politică și universitate, deci nu mai puteam nici măcar pretinde că nu știu/înțeleg ce se întâmplă, mai ales la fiecare 4 ani, când sunt alegeri universitare.

Am ales să plec și de atunci șanțurile săpate de frică au dispărut.

Curajul este un loc bun și cald în care te așezi tu cu tine, o fereastră pe care o dezaburești cu căldura inimii tale.

Iar tu ești de ajuns.

Please follow and like us:
0

De ce plecăm când plecăm?

Cu toții am plecat într-o bună zi de la joburi pe care le-am iubit.

Sau nu.

Am plecat după câteva luni, ani sau prea mulți ani.

Într-o bună zi am decis să zicem cu voce tare ceea ce ne tot spuneam în gând, ca o mantră. De multe luni. Și asta pentru că fricile își făcuseră culcuș trainic în inima noastră.

Am decis, am făcut curat pe birou și am plecat.

Dar DE CE totuși plecăm?

Sunt sigură că există mii de motive. Pentru că nu ne place jobul – pentru altceva bătusem palma la început și s-a dovedit complet altceva, pentru că am ajuns într-o relație imposibilă cu șeful/șefa, mediul este prea toxic, munca noastră nu este recunoscută ( e datoria noastră deci totul e for granted) și multe altele.

Sau pentru că ne îmbolnăvim, corpul ne dă semne că nu îi este bine, ne îngrășăm, avem insomnii, sau poate suntem direct in burnout.

Dar cred că, de fapt, ceea ce ne face să plecăm este mult mai puternic și are legătură cu noi care am crescut și vrem să construim. Și punem suflet. Și nu (mai) avem unde.

Plecăm pentru că timpul devine atât de prețios încât ne schimbăm prioritățile, iar sufletul nostru începe să tânjească. După respect, recunoaștere, libertate…și câte or mai fi.

 

Sufletul tău după ce tânjește?

 

 

Please follow and like us:
0

Femeile, mâncarea și emoțiile

“Știți pe cineva care să aibă o relație complet sănătoasă cu mâncarea? Mă refer la cineva care să nu aibă pofte, care să nu devină neliniștit din cauza anumitor mâncăruri și care să nu mănânce din rațiuni emoționale în loc să se așeze la masă doar de foame? Știți pe cineva care nu mănâncă niciodată gândindu-se doar la cum să slăbească, cineva care să nu se simtă niciodată vinovat după masă și care să nu se fi simțit niciodată copleșit de gânduri legate de mâncare și de sentimente contradictorii legate de ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să mănânce?”

Andy Puddicombe

Dacă aș povesti la o cafea cu Andy Puddicombe, expert în meditație și fondatorul Headspace, i-aș răspunde că pur și simplu nu prea mai cunosc pe nimeni acum care să mănânce fără să fie invadat de gânduri și emoții de tot soiul. Adică să mănânce cu adevărat pentru că îi este foame. Suntem condiționați de ceea ce mâncăm, de ce gândim despre noi atunci când mâncăm sau de ceea ce cred ceilalți despre noi atunci când noi mâncăm.

Și chiar, e cineva care să nu aibă sentimente contradictorii legate de mâncare? Poate că acum zece ani, situația era altfel, dar între timp multe s-au schimbat.

Ai început să mănânci mai mult. Și pentru că mănânci mult, nu te mai încap hainele, nu mai găsești măsura potrivită și, ce să vezi, cumperi eșarfe, bijuterii și pantofi. Sau haine neapetisante care încep cu X sau XX.

Pentru că și tu, ca oricare dintre noi, atunci când ai o greutate diferită de măsurile pe care le găsești în magazine, simți nevoia de frumusețe.

Deși nu prea mai știi cum e să fii frumoasă…

Și e cam greu să te simți frumoasă atunci când nu mai încapi pe scaunul din avion, când vânzătorii de iluzii îți oferă pliante pentru slăbit (îți amintești insigna aia cu: slăbește acum, întreabă-mă cum?) sau primești priviri critice, mai ales ale vânzătoarelor din magazinele chic. Sau atunci când, paradoxal, nu exiști nici chiar pentru tine.

Îți e rușine. Rușine că ai ajuns așa. Că nu ai voință, ca nu te ții de dietă (a câta, oare?), că nu vrei să mergi la sală pentru că îți este greu. Rușine că tipul ăla mișto din aeroport nici măcar nu și-a oprit privirea asupra ta, sau că cei apropriați îți mai recomandă cu un zâmbet fals vreun nutriționist sau ultima dietă la modă. Și multe  alte sfaturi (necerute și nedorite).

Rușine și frică.

Frică să te privești în oglindă, să ieși din acest cerc vicios al mâncatului, să ieși din carapacea ta extrem de confortabilă. Să iubești din nou. Teama că tu nu contezi, că nu mai iese nimic, că pur si simplu nu exiști. Că nu vei rezista nici azi în drum spre birou mirosului apetisant de merdenele sau de pâine proaspătă. Oh, Doamne, cum miros toate astea!

Rușine, frică și tristețe.

Tristețe că ești singură, că nu ai găsit încă sufletul pereche, că de Revelion stai iar acasă pentru că nu ai ce să pui pe tine. Tristețe că dacă te exprimi și te arăți așa cum ești cu adevărat, te vor părăsi.

Rușine, frică, tristețe și furie. 

Furie că nu mai știi ce să faci, că nu te mai înțelege nimeni.

Îmi amintesc că atunci când am fost ultima data la nutriționist, acum vreo 4 ani, am fost “cuminte” cam 3 luni: fără sare, alcool, dulciuri, mâncat la ore fixe, ce să zic, eram chiar o sfântă! Ei bine, momentul suprem a fost când m-am năpustit într-o gogoașă pe rue de Bailly, în Bruxelles și am ramas foarte dezamagită că nici măcar nu era gustoasă. 4 luni de dietă strictă duse pe apa sâmbetei și nici măcar nu am nimerit o super gogoașă! Hmmmmmm…

Așa mi-am dat eu seama că dietele nu funcționează: se bazează pe control, rușine și apoi pe învinovățirea că nu ai reușit nici de data asta! Sunt bune numai să ne arate cu degetul toate slăbiciunile noastre.

Deprivarea nu funcționează.

Să nu te privești în ochi nu funcționează.

Să nu te asculți, să nu te iubești pe tine creează un gol enorm pe care mereu încerci să îl umpli (degeaba) cu mâncare.

Mâncăm pentru că credem că nu suntem suficient de buni, pentru că în copilărie în loc de iubire am primit mâncare din belșug (sau nu), pentru că nu știm cum să punem limite sănătoase în relațiile profesionale și, mai ales, personale. Mâncăm pentru că nu mai cunoaștem gustul plăcerii, pentru că le permitem altora să aibă putere asupra noastră. Pentru că nu știm ce să facem cu ceea ce simțim. Ne aruncăm în mâncare când, de fapt, simțim furie, tristețe, rușine sau frică. Sau alte emoții pe care învățăm să le spunem pe nume.

Poate că primul lucru pe care ai putea să îl faci este să te întrebi cât mai des: DE CE ÎMI E FOAME, DE FAPT?

Poate că îți este foame de a fi îndrăgostită din nou de un tip și mai mișto decât ăla din aeroport, foame de a te privi cu admirație în oglindă, foame de a ști că tu contezi cu adevărat, foame de o schimbare majoră în viața personală sau profesională. Sau în ambele. Foame de a arăta bestial în rochia de seară pe care ți-o dorești de ceva ani.

Sau foame pe bune de o merdenea aburindă.

Sau foame de TINE, cea adevărată.

 

ȚIE  DE  CE  ÎȚI  E  FOAME,  DE  FAPT?

Please follow and like us:
0

Mâncatul emoțional și noi

Între noi și mâncatul emoțional e, de multe ori, ca într-o relație cu năbădăi.

De fapt, noi facem să fie așa. Relația cu mâncarea este cea mai constantă pe toată durata vieții noastre. Năbădăile sunt între noi și…noi.

Mă războiesc cu kilograme în plus de vreo 6 ani, când am spus da, sau mai degrabă nu am spus nu, unui proiect profesional care nu mi se potrivea. Au urmat ani buni de stat la birou – zi (nu numai) de vară până-n seară, discuții interminabile, stres peste măsură într-un mediu profesional toxic.

Am rezistat cum am știut mai bine: covrigi, pretzels (nu sunt totuna), sandwiches, merdenele, dulciuri.

Continue reading “Mâncatul emoțional și noi”

Please follow and like us:
0