Cum îmi găsesc locul

Habar nu am avut că îmi voi pune vreodată această întrebare.

Că o sa îmi caut locul în familie, între prieteni, acasă sau în viața profesională. Dar, de când am început să fiu mai atentă la mine, am observat că nu am pace până când nu fac anumite chestii.

De pildă, totul a început cu două fotolii, pe care le-am cumpărat demult (că așa aveam transportul gratis, împreună cu canapeaua) și pe care nu le-am folosit aproape niciodată timp de mulți ani. Anul trecut m-am hotărât să le pun pe olx. Le-am pus de fapt, de vreo 3 ori, dar îmi doream să nu am cumpărători, cum să le vând? Dacă, vreodată, vor fi bune la ceva? Dar anul trecut, m-am decis: le pun pe olx și le vând la primul semn. Chiar i-am zis tipei: hai azi, să nu mă răzgândesc. Și a venit. Peretele meu astfel a rămas gol. Ca un magnet, m-am mutat acolo, pe niște perne, pe jos, ca și cum aveam de recuperat timpul pierdut. Aveam nevoie să folosesc și acest spațiu nelocuit timp de multă vreme. Aveam nevoie să văd ce e acolo, dincolo de aceste două fotolii nelocuite.

Am mai observat că atunci când creez, am nevoie să mă uit la cer și la copaci. Sunt extrem de norocoasă că pot face asta de la balconul meu. Chiar sunt și multă vreme nu mi-am dat seama de asta. Sau când am sesiuni de coaching, cel mai bine îmi e dintr-un fotoliu pe care mi l-am cumpărat în decembrie și pe care câteva săptămâni bune nu am apucat să mă așez din cauza pisicii celei mari. Ea s-a instalat imediat, nici nu îl montasem cum trebuie.

Atenția la locul acesta fizic, pare fizic, este, cred eu, modul în care ne căutăm locul în viața noastră: ce iubim, cum suntem, ce ne dorim de la viață. Sau ce merităm. Mai ales ce merităm. Modul în care noi ne așezăm acum în viața noastră, așa cum este ea acum.

Este un loc imperfect, nu știm care este, nu știm cât timp ne va ține, nu știm nici măcar când îl vom găsi. Este cu fail and error, pleci din el dar te întorci, mai încerci. Sau mergi mai departe, către următorul loc.

Eu am învățat însă să îl recunosc. Este un loc în care simți bucurie și în care te simți tu însăți/însuți. Este locul în care ești totuna cu cerul, copacii sau timpul.

Și îți doresc să nu te lași pănâ nu îl găsești.

Please follow and like us:
0

Viața vine fără manual de utilizare

Suntem copii și lucrurile par că se întâmplă după un tipar anume: mergem la școală, ne jucăm cu prietenii în vacanță, învățăm să citim și să descifrăm ce ni se întâmplă. Sau lumea din jur.

Apoi, avem nevoie să o apucăm pe o cale, unii dintre noi aleg o facultate și o carieră anume, ne alegem partenerii de viață.  Ne dotăm cu tot ceea ce credem că ne poate fi de folos pe acest drum.

Între timp, viața se întâmplă: nu iți mai place ce faci sau nu mai poți rămâne în acel loc profesional. Sau faci un burn out și pur și simplu ai nevoie să pleci: dintr-un context, o relație sau job.

Intri într-un context nou și iar ai nevoie iar să înveți chestii noi, ai nevoie de induction sau upskilling, ți-e teamă să nu pari expirat, înveți cum e cu zoom, alte aplicații utile, înveți chiar să faci frumos în fața camerei video, încercănd să păstrezi conexiunea umană. Ecranul ăsta care e mereu între noi și ceilalți oglindește multe despre noi: suntem noi, cei autentici? Știm, oare, să dăm la timp share screen intr-o ședință, dar ce facem dacă ne pică conexiunea în timpul unui curs?

Cumva, pare din nou, că știm ce să facem, știm cum să ne adaptăm, avem chiar și rețete bune. Mie mi se părea, de exemplu, că toate lumea știe business, mai puțin eu. Sau mai aveam nevoie să mi se explice cum să folosesc anumite tools, aveam nevoie de ceilalți care știau să facă ceea ce eu nu știu. Și care să îmi explice rețeta perfectă după care să mă ghidez: se ia un anumit număr de ani, se pun deoparte, se adaugă ierburi aromate și câteva diplome, iar la final totul iese perfect. Așa, ca la școală: sunt atentă, învăț tot, iau zece și coroniță.

Ce simplu, nu?

Viața, însă, vine fără manual de utilizare. Vine ca un vărtej. Câteodată, te aruncă de pereți, te pune la încercare. Și aici nu știi ce e de făcut. La pagina 46 din cartea vieții nu scrie nimic despre vârtej și despre ce să faci, astfel încât să ieși nezdruncinat la final. Nimeni nu îți poate garanta, de exemplu, că dacă faci pasul x, vei fi fericit. Avem în comun acest vârtej, dar fiecare ieșim din el în felul propriu.

Așadar, ce am învățat eu din vârtejul ultimilor doi ani este că am nevoie să fac liniște în jur, să mă uit la mine cu atenție, să iau o foaie (sau chiar un caiet colorat) și să mă întreb, pe mine, ce vreau să fac cu viața mea. Nimeni nu are răspunsuri general valabile. Vestea bună este că ne găsim răspunsul în noi. Răspunsurile, de fapt.

Și asta pentru că viața vine fără manual de utilizare. Pentru că nu avem nevoie de el. Avem nevoie doar de noi.

 

 

Sursa foto: Ben White, Unsplash.

Please follow and like us:
0

Lista mea de frici

Frica este un cuvânt recurent din martie încoace. Așa că m-am pus să scriu o listă,  să le am la îndemână ca o colecție prețioasă.

Și să văd ce fac cu ele:

Frica de moarte.

Frica de respingere.

Frica de sărăcie.

Frica de sărăcie lucie.

Frica de a ajunge pe stradă.

Frica de a spune ce cred.

Frica de a nu spune ce cred.

Frica de a nu fi plăcută.

Frica de a nu fi iubită.

Frica de a fi prea mult.

Frica de a fi prea puțin.

Frica de a fi supracalificată.

Frica de a nu corespunde.

Frica de eșec.

Frica de succes.

Frica de oamenii răi.

Frica de întuneric.

Frica de a nu fi judecată.

Frica de a pune limite.

Frica de a nu respecta limitele.

Frica de a nu fi perfect.

Frica de a fi o impostoare.

Frica de a da greș.

Frica de a mă face de rîs.

Frica de a nu greși.

Frica de moarte.

 

Please follow and like us:
0

Cei 3 P sau despre ultimele două luni din viața mea

Puterea unei povești în pandemie.

Putere. Poveste. Pandemie.

Combinate oricum, este ce trăim de două luni.

Luni, 9 martie așteptam cu sufletul la gură să se anunțe închiderea școlilor. Pe drumul spre casă am intrat la Carrefour și am găsit ultimul litru de clor. De la farmacia de lângă bloc am luat mânuși chirurgicale, pentru mine și ai mei. Am păstrat bonul, prețul acela nu se va întoarce: 37 de lei o cutie.  Am cerut, timid, două cutii, spunându-mi că dacă nu-s de folos le voi da medicului veterinar, sigur are nevoie.

Marți, 10 martie, am fost foarte devreme la o discuție în zona Unirii, m-am întors cu metroul spre casă, terifiată de lumea care strănuta. M-am gândit că am făcut o greșeală mare să iau metroul, dar era deja târziu. Știam că deja se golesc magazinele, am fugit la Auchan să mai iau căte ceva pentru ai mei și pentru mine,  intuiam că vor fi probleme mari, inclusiv cu livrarea. Apoi am fugit cu pisicile unui prieten la veterinar. Le cheama Pink și Floyd. Pe pisici. I-am interzis mamei să mai iasă din casă, deși voia să meargă șă își cumpere bilete pentru Oradea. Miercuri am luat-o pe mama la o tura scurtă cu mașina, apoi nu a mai ieșit din casă timp de multe săptămâni. Tata oricum iese foarte rar.

Apoi nu mai știu. Au urmat știri și cifre, comentarii. Peste tot mirosea a frică. Frica era ingredientul zilei. Breaking news: frică.

În prima zi de la instituirea stării de urgență mi-am dat seama că eu pe ai mei nu am cum să îi văd, ei nu folosesc telefoane sofisticate. Am decis să merg să le cumpăr o tabletă, să îi pot vedea zilnic când vorbim. E diferit când te vezi cu ei. Mi-am scris declarația online, s-a dovedit apoi că era un site fals, și am plecat grăbită. La semafor, a trecut prin fața mea o mașină a armatei, cu un soldat care trona a paradă. Am inlemnit, imaginea asta îmi defilează și acum prin fața ochilor, se pare că am intrat in magazin albă de parcă văzusem o stafie. M-au pus pe scaun la distanță și mi-au oferit apă.

Apoi au urmat săptămâni de teamă, îmi era frică inclusiv să ies din casă să duc gunoiul, ascultam toate știrile, citeam tot ce prindeam despre covid, citeam inclusiv tot ce postau ceilalți. Mi se părea că dacă știu tot, mă pot apăra mai bine. A fost o glumă bună, noroc că a durat doar două săptămâni cât am devorat orice. Nu mai reușeam să dorm bine noaptea, așa că mi-am dat seama că nu pot trăi așa la nesfărșit.  Am reînceput să “trăiesc”, chiar dacă nu am reușit să fac tot ce îmi propusesem. Fusesem asaltați cu zoom: cursuri, sport, discuții foarte mișto. M-am înscris la foarte multe, nu am reușit să le ascult sau sa particip. Aveam încă nevoie să procesez ce mi se întâmplă, în sunet de sirene asurzitoare (chiar și noaptea) și elicoptere.

Zilele au trecut rostogolindu-se, lovindu-se una de alta, știam ce zi e în funcție de sesiunile de coaching. Am citit puțin, nu mă puteam concentra, am făcut sudoku când reușeam să țin bine timpul (mă enervează să îl completez în mai mult de 4 minute). Am fost invidioasă pe toate pâinile aburinde ieșite proaspăt din facebook-ul meu, pe toți cei care reușeau să țină dietă, am cumpărat drojdie și nu am avut curaj să fac gogoși, am făcut în schimb de trei ori banana bread, pentru că îi place tatei. M-am bucurat văzând imagini apusuri din destinații pe care le-am căutat pe hartă, m-am gândit ce vreau să fac pe mai departe. M-am mai gândit și că poate nu există un mai departe. Că poate așa vom trăi de acum încolo.

Am știut că nu sunt singură în momentul în care Papa a ieșit singur în piață. Eram milioane ascunși în spatele ecranelor, în casele noastre. Îl priveam cu inima, am plâns râuri întregi. Dar tot în noaptea aia am dormit cel mai bine în două luni. Încă nu știu de ce.

În aceste două luni de carantină, poveștile m-au găsit acasă. Au bătut la ușă sau au intrat o dată cu apusul. Prieteni care mi-au povestit despre ei, bunica mea cea nouă al cărei tată și-a vândut vioara ca ea să poată merge la liceu, mama care mi-a povestit că bunica ei, Veturia, aveau doi cai: Puiu și Vandor. Mi-am promis că atunci când o să am un motan, o să îl cheme așa. Vandor.

De ieri ieșim fără să mai scriem de ce ieșim. Urmează o altă perioadă necunoscută, iar noi mergem înainte încet, încet. Îmi e dor de cafea bună, de anticariatul meu, de florile din Obor, de fotoliul unde stau cu mama la cafea, de hoinărit prin magazine.

Dar cel mai dor îmi e să călătoresc. Asta mă face să merg înapoi în timp, când îmi petreceam zilele de școală sus pe calorifer în camera mea și visam la țări pe atunci necunoscute mie. Cel mai dor îmi e de mirosul de cafea de dimineață în barul de la colț, de mirosul de flori din piață, de cântecele pe care le auzi pe stradă, de piața Navona și de toate străzile din jur. De pini. De frumusețea albastră la apus.

Ce m-a ajutat în astea două luni e că am înțeles că am putere să aleg: sunt victima unei pandemii pe care nu am cum să o controlez? Sau sunt eu în viața mea, zi de zi, înconjurată de frică, curaj, vulnerabilitate, răsărituri, cântec de păsări și miros de flori și multă incertitudine? Eu am ales-o pe a doua: să fiu eu – imperfectă și bucurându-mă de nimicuri: o floare crescută pe trotuar, salutul cu mâna făcut vecinilor de la magazin, broșa bunicii mele celei noi, bucuria mamei că poate folosi o tabletă și că astfel tata ascultă Vanghelis, florile din drumul pe jos către supermarket.

Bucuria că sunt, așa cum pot și atât cât pot acum.

 

 

 

Please follow and like us:
0

Trecutul din prezent

Când eram mică îmi plăcea să ma joc de-a magazinul. Asta când eram la bunici și citeam mai puțin decât la București.

Mă puneam și organizam copiii din vecini și îmi deschideam magazinul, cu frunze și pietre frumos aranjate pe parapet, sub dud, în fața casei. E  o imagine foarte vie pe care o port cu mine de când aveam cățiva ani.

Se spune că daca vrei să îți descoperi pasiunea în prezent, să te uiți la ce făceai când erai mic/ă. Asta ar însemna, în cazul meu, să îmi deschid un butic, nu? Sau să mă apuc de psihologie pentru că mi-am dorit mult și nu am reușit să o fac.

Sau poate nu e așa. Poate ai nevoie să vezi cât din prezentul tău e despre trecut: amintirea unor clipe extraordinare de atunci e doar o amintire pe care o trăim pe repeat din mai multe motive. Poate ai nevoie să vezi acum stând cu tine, despre ce e prezentul tău. Cine ești tu acum, ce te bucură, ce nu îți dă pace? Nu e simplu deloc. E nevoie de sinceritate, de timp și de răbdare. Și de multă înțelegere pentru tine cea/cel de acum. Și de renunțare, poate, la un (fals)  vis. La ce nu mai e prezent, la ce nu mai ești tu. Da, poate să doară, dar focul acela care te arde te și eliberează. Te eliberează de ceea ce credeai că ești, de ceea ce ți s-a spus că ești, de ceea ce ți s-a cerut să fii sau sa nu mai fii. Te eliberezi de tot ceea ce nu ești tu.

Suntem ca niște păpuși Matrioska, zicea o prietenâ deunăzi. Ca să vedem ce e în adânc, le desfacem una câte una. Nu știm câte sunt, dar știm sigur când ajungem la miez. Cum știm? o să mă întrebi. Păi știm, pur și simplu, așa cum pescărușul știe să zboare.

Dacă vrem să (ne) știm, ne desfacem bucată cu bucată. E poate întuneric, poate nu ne place neapărat ce este acolo, dar la un moment dat dăm peste noi cei adevărați. Și asta se întâmplă atunci când nu ne mai mințim, când nu ne mai ciopărțim să încăpem în joburi care nu sunt pentru noi, sau în inimi care nu ne vor pe noi, cei adevărați. Sau nu ne pot cuprinde. Și atunci când o să fim intregi iar, vom fi ajuns la ultima Matrioska.

Să te duci din prezent către ce îți place.

Și doar să îți dai voie să fii.

 

“We can be heroes
For ever and ever
What d’you say?”

 

 

Foto: Alina Grubnyak, Unsplash.

 

Please follow and like us:
0

Ce o mai fi și răbdarea?

Nu prea am știut ce este răbdarea.

Eram în clasa a cincea și ne-am mutat în alt cartier. Pe mine m-au trimis ai mei la țară, pentru că era vacanța de iarnă. Sau poate ca să nu îi incurc, printre cutii și mobile. La țară îmi petreceam vremea visând cum va arăta camera mea -aveam să am pentru prima dată camera mea cu un birou numai al meu – și eram foarte fericită. Și visam. Vacanța s-a terminat, am ajuns acasă, mi-am văzut camera și noul apartament. Șoc: era o parte nemobilat și nearanjat, poate pentru că pe vremea aceea nu existau baghete magice. Și nici mobilă pe alese.

Eram în clasa a noua și a venit schimbarea de regim, eu tot la țară – vacanță de iarnă, din nou. Și visam iar cu ochii deschiși la ce bine ne va fi apoi, cum vom avea de toate: blugi, ciocate, banane, stilouri chinezești. Fără coadă. Știu acum că nu avea cum să fie pe gustul și dorința mea.

Aceste două momente îmi vin în minte cănd mă gândesc la răbdare. Nu știu cum să o definesc, cum să o ating, ce culoare are, cum se simte sau cum să o pot adulmeca.

Am învățat însă că am nevoie de ea. Acum ne împrietenim, încet, încet, îi învăț limba, învăț să îi recunosc nuanțele. Iar ea mă invită des la cafea, în locurile mele preferate.

Dar ce este răbdarea? Din ce am experimentat eu până acum aș zice așa:

Răbdarea cu mine însămi

Aici e cel mai greu. Eu pot tot, eu știu, eu fac tot. Și asta imediat. Ca și cum totul ar depinde de mine și de voința/dorința mea. Ca și cum ceilalți nu există. Ca și cum eu visez cu ochii deschiși și camera mea e mobilată perfect. Imediat. Pentru că așa vreau eu. Sau pentru că am nevoie de asta. Acum.

Și, deși nu știu încă să definesc răbdarea, am învățat să o fac raportat la mine. Ce înseamnă să am răbdare -sau să fac răbdare cu mine, cum spune o prietenă foarte dragă?

Păi, de exemplu, atunci când aștepți răspunsuri pe care le crezi vitale în acel moment pentru viața ta și nu primești niciunul, dar absolut niciunul? Ce poți să faci tu? Ce făceam de obicei era să mă iau la trântă. Sigur nu îmi răspunde nimeni pentru că am facut ceva greșit sau nepotrivit, sau nu sunt suficient de bună/pregatită/capabilă (mai pui tu de la tine aici). Ca și cum trăiesc singură pe lume, nu fac parte dintr-un eco-sistem. Care trăiește pe ritmul lui. Și atunci, când mi se intampla așa ceva, mă gândesc: ce pot eu face acum? Păi, de exemplu, să mut mobila, să îmi cumpăr un fotoliu nou (și să reusesc să îl asamblez pentru că… ikea), să mă uit la copacii aia minunați de pe Kiseleff, să ma bucur de o cafea bună.

Da, acea cafea bună la care mă invită răbdarea.

Răbdarea e ceva ce învățăm. Și vine de la a fi buni cu noi. Atenți la nevoile noastre aici și acum. Atenți la ce putem face noi, în loc să ne invinuim cu multă pricepere pe noi sau pe alții.

Răbdarea cu corpul meu

Da, accept că nu mai sunt la fel. Recent, mi-am făcut ochelari de vedere, după ce o bună vreme, refuzam să admit că nu mai vad bine să citesc. Și m-am tot chinuit până când am decis că nimic nu e mai mișto decât o pereche de ochelari sexy pe nasul meu, pe care îi scot în oras și mă prefac că citesc. Și e atât de confortabil să pot citi orice fel de literă. Să pot face din nou goblen. Sau orice altceva care cere ochi ageri.

Sau oboseala. Obosesc mai repede, dorm mai prost. Credeam, că, din nou, e ceva greșit cu mine. dar e doar timpul care se joaca diferit cu fiecare dintre noi. Și atunci mă gândesc cum să fac sa dorm mai bine, să mă odihnesc mai mult. Și să știu ce  inseamnă  pentru mine să mă odihnesc.

Răbdarea îmi cere să  fiu atentă la ritmul meu, care nu este la fel cu al tău. Sau al lui. Sau al ei. Dacă am învățat ceva important din coaching, este că suntem diferiți. Complet diferiți. Dar, ca să înțeleg mai bine asta, am nevoie să mă înțeleg pe mine mai întâi.

Și asta cere muuuultă răbdare. Însă răbdarea aduce senzații noi, ca vinul acela bun băut într-o seară de vară la Florența. Sau ca un răsărit în Vama pentru care te pregătești o noapte intreagă.  Pe muzica lui Ravel.

Și merită, nu?

 

 

 

 

Photo: Gaelle Marcel, Unsplash

Please follow and like us:
0

Manual de instrucțiuni în timp de criză

M-am trezit dis de dimineață cu ideea că nimeni nu ne pregătește pentru viață.

Ce clișeu, o să spui, dar vorbesc serios. Nimeni nu ne spune cum o să fie când pleci din țară să o iei de la capăt, când iți dai demisia, când decizi să te desparți de soț/soție, când…

Tot ce ți se spune e că e o problemă cu tine. Sau nici macar nu ți se spune: ți se arată în mod pasiv-agresiv, prietenii te privesc cu mirare, te judecă sau îți dau sfaturi. Care, în primul rând, sunt despre ei.

Dimineață citeam o postare pe facebook, cu un comentariu mișto care se termina cu “oamenii sfârșesc prin a cumpăra povestea altuia”. M-a pus pe gânduri, pentru că e foarte adevărat. Din păcate trăim într-o societate în care contezi dacă ai bifat funcții/joburi cool, casă, mașină, 3-4 copii musai perfecți, vacanțe în locuri à la mode. Și e minunat dacă faci asta pentru că TU ai ales, nu pentru că, altfel, nu ai fi valoros, nu ai fi “în rândul lumii”.

Ne pasă de ce zice lumea? Eu zic că da, e un model pe care l-am interiorizat de mici, și asta ne face să nu trăim în povestea noastră. “Gura lumii” te urcă și te coboară, în toate sensurile și pe toate canalele în social media. Asta înseamnă că ne este foarte greu să FIM noi înșine, necondiționat de ce zic/fac/cred ceilalți. Ceilalți care îți sunt prieteni, chiar sunt.

Dar într-o zi, apare criza. Îi mai zice și tranziție (are si plural). Și decizi că asta e, drumul tău e altul. Habar nu ai care, dar asta simți, ca să poți să respiri. Dar criza asta nu are manual de instrucțiuni. E nevoie ca tu să pui mâna și să îl scrii.

În ultimul an am văzut în jurul meu oameni foarte curajoși, care au pornit pe drumul lor. Și de aici m-am gândit cât de minunat ar fi să scriem împreună manualul de utilizare pe timp de criză, să căutăm ce ne ține la suprafață, ce ne mână pe acest drum, ce ne face să mergem mai departe în fiecare dimineață. Din acest motiv mi-a venit ideea cu scrierea autobiografică cam acum un an, dar abia acum a venit timpul să pornesc pe acest drum al meu.

Un drum care este despre mine, despre ce SUNT eu ca persoană. Mult timp am așteptat să fiu luată de mână și dirijată pe un drum. Ghinion, era altă poveste.

Dar ce am învățat în ultimul an este că acest drum este despre A FI: valori, poveste, emoții, lecții de viață și, mai ales un prezent asumat.

Am învățat că cel mai sănătos în viață e să stai in povestea ta.

Aștept cu nerăbdare povestea ta pe Facebook sau email. Mă interesează să punem împreună emoții, resurse, idei, practic să construim o rețea de suport pentru noi.

Foto: Jametlene Reskp, Unsplash.

Please follow and like us:
0

Erasmus anyone?

În 1998 am plecat cu o bursă Erasmus la Roma. Și asta pentru că mă îndrăgostisem de un arhitect cam boem, care avea o Mini Cooper din aia adevăratâ.

Învățasem italiană uitându-mă la serialul “La piovra” și îmi făcusem o strategie să pot supraviețui acolo.  Pentru ca lumea să nu se prindă că nu vorbesc bine italiana, vorbeam foarte repede. Acum aș zice chiar cu tupeu.

La școală era foarte mișto, era primul an în care noi participam la acest program. Din acest motiv,  italienii nu prea știau ce să facă cu noi din punct de vedere administrativ. Asta mi-a permis să îmi iau toate cursurile de la sociologie care îmi plăceau. Am luat chiar  și nota maximă la scris, la Sociologia dell’educazione– 30 con lode.

Bursa însă ne-a venit peste vreo 4 luni, deci trăiam cu ce venisem de acasă, care în mod clar, nu ne ajungea deloc.

Așa că m-am gândit ce pot face să mai am căteva lire în plus. Am găsit un restaurant în care aveau nevoie de cineva la servit căteva ore pe zi. Lângă Roma, la malul mării.  Acolo și locuiam pentru că nu îmi permiteam chirie în orașul etern.

A durat vreo 3 zile, nu țineam minte comenzile în niciun fel.

Îmi amintesc însă perfect un moment în care un cuplu de la o masă mi-a spus: “il pane è scarso” . Adică li se termina pâinea.  Am zâmbit divin și am plecat. Un pic mai târziu, au încercat din nou: “il pane è scarso”. Cum m-am uitat iar cât de frumos m-am priceput, mi-au făcut semn cu coșul de pâine.  Și m-am prins…

Mă întreb căte povești păstrăm în noi, care se reactivează de la un cuvânt, o imagine, o melodie?

 

 

 

 

Please follow and like us:
0

N e de la neputință.

Doare rău. 

Doare rău că nu mai suntem oameni. Nu mai avem loc unii de alții. Nu  mai știm de noi, nu mai facem loc binelui. Călcăm în picioare tot ce ne iese în cale, trecem mai ales cu viteză prin bălți în zile ploioase.

Doare în adâncul stomacului.

Dar (d)e ce doare?

Anul în care am dat la franceză-română, că mi-am dorit dintotdeauna asta. Am picat cu câteva sutimi, cu o notă fabuloasă la franceză. Maestrul C.D., la contestație zice: mademoiselle, lucrarea de la franceză e foarte bună, merită încă un punct dar nu aveți ce face cu el. Les jeux sont faits. Mă văd și acum la rectorat, cu o contestație și multă speranță. Un coleg de-al tatei, pe hol la rectorat, m-a intrebat ce caut eu acolo, un nimeni, că nu am nicio șansă.

Aveam 19 ani. Și credeam în oameni.

Același rectorat, ani buni mai târziu, m-am dus să văd cum pot să îmi găsesc dreptatea într-o situație abuzivă, am povestit despre cum îmi învăț studenții să aibă coloană vertebrală și despre etică. Aveam 40 de ani, încă mai credeam în dreptate.

Nu a venit.

Azi nu mai cred, mă declar înfrântă de tot ce se întâmplă în țara asta. Statul bolnav trimite în aceeași zi popriri, decizii ca ți se ia locul de parcare. Iar TU nu poți face nimic, pentru că sunt acoperiți, pentru că oricum procesele nu se câștigă, pentru că…merge și așa, pentru că oricum tu ești de vină. Că încă te lupți.

De asta doare.

Nu existăm ca cetățeni, consumăm o energie nebună să supraviețuim într-un oraș în putrefacție, într-o țară în care singura constantă e moartea.

Merg duminica la vot.

Dar nu mai cred.

Și doare.

 

 

 

 

 

Please follow and like us:
0

C de la CURAJ

Mi-a zis recent cineva că nu sunt puternică.

Că am ales să plec din universitate, în loc să rămân să lupt cu sistemul.

Un alt prieten m-a întrebat de ce am ales să scriu doar despre mine cea din  ultimii 4 ani, în loc să documentez tot ce a fost.

Ïmi amintesc însă de acea săptămână din octombrie-noiembrie de acum patru ani și, probabil, acest film va rula mereu în momentul în care am nevoie de curaj.

Vineri seara am adormit devreme, eram epuizată, avusesem mult de muncă la birou. Știu că suna tata, dar nu m-am sinchisit, tot ce îmi doream era să dorm cumsecade. Dimineața am deschis computerul și nu mai eram în lumea în care adormisem: era numai groază, groază și eu speram doar ca acolo să nu fi fost  și studenții mei.

Luni am avut curs: habar nu aveam cum o să mă duc acolo și mai ales cum o să discutăm despre ce se întâmplase. Știam doar că lumea nu mai era la fel, iar eu simțeam că avem nevoie să discutăm despre tragedie, eram, culmea, la un curs de politici publice.

Tot luni șeful de atunci mi-a cerut demisia, eram prodecan, aveam termen până a doua zi. De luni până marți trebuia să decid ce fac. Simplu, nu?

Marți, și în zilele de după, am învățat ce inseamnă să fiu harțuită, pentru că am refuzat să îmi dau demisia. Ce se întâmplase în club vineri seara mi-a dat o forță nebănuită să zic NU. Am ales să spun nu, deși toți colegii care mai vorbeau cu mine, mi-au spus să țin capul jos, gura mică, să fac cum mi se spune.

Dar am învățat, chiar atunci, ce înseamnă curajul și cum să îl găsesc în mine. În acea marți, după o ședință în care am fost pusă la zid, am avut curs, un curs la care au venit aproape toți studenții. Și asta mi-a dat putere, zi după zi. În anii următori mi-am învățat studenții să nu accepte niciodată un loc de muncă în care pot fi hărțuiți, din păcate cred că se întâmplă în foarte multe locuri, iar motivele sunt multiple. I-am mai învățat să nu întrebe niciodată pe cineva care a fost hărțuit  ce a făcut?

Curaj pentru mine este să continui să mergi înainte, deși împleticit, să pui întrebări la care oricum nu primești răspuns, să te aperi de orice ți se va mai întâmpla (iar oamenii din sistem au o imaginație mult prea bogată), să descoperi în tine o putere de care nu te știai în stare.

Și să iți fie frică: o frică care sapă adânc în stomac, atât de adânc încât te chircești de durere. Știi că va trece, tot ce ai de făcut, este să îți faci treaba, zi după zi.

Am plecat la trei ani după. Am văzut multe în 17 ani în mediul universitar, scrisesem o teză de doctorat despre  politică și universitate, deci nu mai puteam nici măcar pretinde că nu știu/înțeleg ce se întâmplă, mai ales la fiecare 4 ani, când sunt alegeri universitare.

Am ales să plec și de atunci șanțurile săpate de frică au dispărut.

Curajul este un loc bun și cald în care te așezi tu cu tine, o fereastră pe care o dezaburești cu căldura inimii tale.

Iar tu ești de ajuns.

Please follow and like us:
0