Viața vine fără manual de utilizare

Suntem copii și lucrurile par că se întâmplă după un tipar anume: mergem la școală, ne jucăm cu prietenii în vacanță, învățăm să citim și să descifrăm ce ni se întâmplă. Sau lumea din jur.

Apoi, avem nevoie să o apucăm pe o cale, unii dintre noi aleg o facultate și o carieră anume, ne alegem partenerii de viață.  Ne dotăm cu tot ceea ce credem că ne poate fi de folos pe acest drum.

Între timp, viața se întâmplă: nu iți mai place ce faci sau nu mai poți rămâne în acel loc profesional. Sau faci un burn out și pur și simplu ai nevoie să pleci: dintr-un context, o relație sau job.

Intri într-un context nou și iar ai nevoie iar să înveți chestii noi, ai nevoie de induction sau upskilling, ți-e teamă să nu pari expirat, înveți cum e cu zoom, alte aplicații utile, înveți chiar să faci frumos în fața camerei video, încercănd să păstrezi conexiunea umană. Ecranul ăsta care e mereu între noi și ceilalți oglindește multe despre noi: suntem noi, cei autentici? Știm, oare, să dăm la timp share screen intr-o ședință, dar ce facem dacă ne pică conexiunea în timpul unui curs?

Cumva, pare din nou, că știm ce să facem, știm cum să ne adaptăm, avem chiar și rețete bune. Mie mi se părea, de exemplu, că toate lumea știe business, mai puțin eu. Sau mai aveam nevoie să mi se explice cum să folosesc anumite tools, aveam nevoie de ceilalți care știau să facă ceea ce eu nu știu. Și care să îmi explice rețeta perfectă după care să mă ghidez: se ia un anumit număr de ani, se pun deoparte, se adaugă ierburi aromate și câteva diplome, iar la final totul iese perfect. Așa, ca la școală: sunt atentă, învăț tot, iau zece și coroniță.

Ce simplu, nu?

Viața, însă, vine fără manual de utilizare. Vine ca un vărtej. Câteodată, te aruncă de pereți, te pune la încercare. Și aici nu știi ce e de făcut. La pagina 46 din cartea vieții nu scrie nimic despre vârtej și despre ce să faci, astfel încât să ieși nezdruncinat la final. Nimeni nu îți poate garanta, de exemplu, că dacă faci pasul x, vei fi fericit. Avem în comun acest vârtej, dar fiecare ieșim din el în felul propriu.

Așadar, ce am învățat eu din vârtejul ultimilor doi ani este că am nevoie să fac liniște în jur, să mă uit la mine cu atenție, să iau o foaie (sau chiar un caiet colorat) și să mă întreb, pe mine, ce vreau să fac cu viața mea. Nimeni nu are răspunsuri general valabile. Vestea bună este că ne găsim răspunsul în noi. Răspunsurile, de fapt.

Și asta pentru că viața vine fără manual de utilizare. Pentru că nu avem nevoie de el. Avem nevoie doar de noi.

 

 

Sursa foto: Ben White, Unsplash.

Please follow and like us:
0

Erasmus anyone?

În 1998 am plecat cu o bursă Erasmus la Roma. Și asta pentru că mă îndrăgostisem de un arhitect cam boem, care avea o Mini Cooper din aia adevăratâ.

Învățasem italiană uitându-mă la serialul “La piovra” și îmi făcusem o strategie să pot supraviețui acolo.  Pentru ca lumea să nu se prindă că nu vorbesc bine italiana, vorbeam foarte repede. Acum aș zice chiar cu tupeu.

La școală era foarte mișto, era primul an în care noi participam la acest program. Din acest motiv,  italienii nu prea știau ce să facă cu noi din punct de vedere administrativ. Asta mi-a permis să îmi iau toate cursurile de la sociologie care îmi plăceau. Am luat chiar  și nota maximă la scris, la Sociologia dell’educazione– 30 con lode.

Bursa însă ne-a venit peste vreo 4 luni, deci trăiam cu ce venisem de acasă, care în mod clar, nu ne ajungea deloc.

Așa că m-am gândit ce pot face să mai am căteva lire în plus. Am găsit un restaurant în care aveau nevoie de cineva la servit căteva ore pe zi. Lângă Roma, la malul mării.  Acolo și locuiam pentru că nu îmi permiteam chirie în orașul etern.

A durat vreo 3 zile, nu țineam minte comenzile în niciun fel.

Îmi amintesc însă perfect un moment în care un cuplu de la o masă mi-a spus: “il pane è scarso” . Adică li se termina pâinea.  Am zâmbit divin și am plecat. Un pic mai târziu, au încercat din nou: “il pane è scarso”. Cum m-am uitat iar cât de frumos m-am priceput, mi-au făcut semn cu coșul de pâine.  Și m-am prins…

Mă întreb căte povești păstrăm în noi, care se reactivează de la un cuvânt, o imagine, o melodie?

 

 

 

 

Please follow and like us:
0

De ce plecăm când plecăm?

Cu toții am plecat într-o bună zi de la joburi pe care le-am iubit.

Sau nu.

Am plecat după câteva luni, ani sau prea mulți ani.

Într-o bună zi am decis să zicem cu voce tare ceea ce ne tot spuneam în gând, ca o mantră. De multe luni. Și asta pentru că fricile își făcuseră culcuș trainic în inima noastră.

Am decis, am făcut curat pe birou și am plecat.

Dar DE CE totuși plecăm?

Sunt sigură că există mii de motive. Pentru că nu ne place jobul – pentru altceva bătusem palma la început și s-a dovedit complet altceva, pentru că am ajuns într-o relație imposibilă cu șeful/șefa, mediul este prea toxic, munca noastră nu este recunoscută ( e datoria noastră deci totul e for granted) și multe altele.

Sau pentru că ne îmbolnăvim, corpul ne dă semne că nu îi este bine, ne îngrășăm, avem insomnii, sau poate suntem direct in burnout.

Dar cred că, de fapt, ceea ce ne face să plecăm este mult mai puternic și are legătură cu noi care am crescut și vrem să construim. Și punem suflet. Și nu (mai) avem unde.

Plecăm pentru că timpul devine atât de prețios încât ne schimbăm prioritățile, iar sufletul nostru începe să tânjească. După respect, recunoaștere, libertate…și câte or mai fi.

 

Sufletul tău după ce tânjește?

 

 

Please follow and like us:
0

Mâncatul emoțional și noi

Între noi și mâncatul emoțional e, de multe ori, ca într-o relație cu năbădăi.

De fapt, noi facem să fie așa. Relația cu mâncarea este cea mai constantă pe toată durata vieții noastre. Năbădăile sunt între noi și…noi.

Mă războiesc cu kilograme în plus de vreo 6 ani, când am spus da, sau mai degrabă nu am spus nu, unui proiect profesional care nu mi se potrivea. Au urmat ani buni de stat la birou – zi (nu numai) de vară până-n seară, discuții interminabile, stres peste măsură într-un mediu profesional toxic.

Am rezistat cum am știut mai bine: covrigi, pretzels (nu sunt totuna), sandwiches, merdenele, dulciuri.

Continue reading “Mâncatul emoțional și noi”

Please follow and like us:
0